Aboneaza-te
Credite

PREZENTATOR Lucian Cristescu

PRODUCATOR Hope Discovery

PRODUCATOR EXECUTIV Andrei Badulescu

GRAFICA/EFECTE VIZUALE/COMPOZITARE Andrei Badulescu / AVAMUV

ILUSTRATOR Diana Ivan

EDITARE Attila Peli

MUZICA Gabriel Brasov

CAMERA Daniel Scripcariu Andrei Paraschiv

EDITARE SUNET Attila Peli

MULTUMIRI SPECIALE Irina Anghel, Florin Ghetu, Flavia Peli, Mihai Bolonyi, Costin Banica, Petrica Cristescu

TEXT Lucian Cristescu

REGIA Attila Peli

COPYRIGHT SPERANTA TV 2021

Algeria, 1935. La masa de lucru de lângă fereastra strâmtului apartament, Albert Camus – un tânăr franco-algerian de 22 de ani – scria de zor la teza de licență, pe o temă cam pretențioasă: Metafizica creștină și Neoplatonismul.

.Vezi mai mult

Deși, ca absolvent de filosofie, n-avea aplicații spre teologie, alesese tema ca protest. Războiul din suflet trebuia să irumpă. Tatăl îi murise pe front pe când el nu împlinise un an. Mama – pe care o iubea nespus – era surdo-mută și analfabetă. Silueta ei, îngenuncheată în fața icoanei, în contextul sărăciei lucii în care trăiau…, pe deasupra el însuși suferind de tuberculoză, îi dospea revolta. „Ce …dumnezeu?” La facultate aflase de comunism care-i îi venea ca o mănușă pe suflet. În 1935, anul absolvirii, Albert se înscrie în Partidul comunist. La numai doi ani, însă, spiritul său nonconformist îi determină pe lideri să-l excludă din partid. Efervescența i se canalizează în publicistică. Ajuns redactor șef de ziar, Albert își pune la lucru talentul de scriitor. Condus de motto-ul său, „Mă revolt, deci exist!” pana lui Albert Camus începe să atragă atenția lumii literare. 

În 1940, în plin război mondial, emigrează la Paris și se atașează Mișcării de Rezistență contra ocupației naziste. Volumele sale: „Străinul” și „Mitul lui Sisif”,  publicate în 1942, îi încarcă instantaneu numele de celebritate. Repudierea creștinismului împreună cu speranța în veacul viitor, apoi absurdul vieții și lipsa de sens și de valoare, precum și încrederea sa în potențialul maselor de a construi o lume justă, îl apropie pe Albert Camus de cercul existențialiștilor lui Jean Paul Sartre. Pentru el, viața se justifică doar sorbind-o intens, aici și acum. „Lumea este minunată, și în afara ei nu există salvare!”, scria el. Deși căsătorit a doua oară și cu doi copii, Camus este nemulțumit de instituția familiei, în schimb pledează pentru amorul liber. Nenumăratele sale afaceri amoroase aruncă sufletul soției sale în depresie. 

Dar timpul trece… Deziluziile îl mănâncă. Cumplitele crime ale comunismului îl dezgustă. În 1951 publică volumul „Rebelul”, în care condamnă atât violența nazismului cât și a comunismului, ceea ce duce la ruptura sa de cercul elistist al comuniștilor lui Sartre. În 1956, apare volumul „Căderea”, o aluzie la căderea primei perechi, Adam și Eva, în păcat. 

Anul 1957 îi aduce suprema împlinire: i se decernează premiul Nobel pentru literatură. Dar Albert Camus nu este fericit. De-a lungul anilor, chipul mamei sale, îngenuncheată în rugă, îl bântuie. Nu are liniște. Și într-o zi, pe când se plimba pe cheiul Senei, o muzică de orgă îl face să se oprească în fața Bisericii americane din Paris. Intră în catedrala goală și se așează pe banca de lemn. Cuprins de acordurile orgii, o liniște aparte îi cuprinde sufletul. De-atunci, nevoia după liniște îl face să revină. Într-o asemenea ocazie îi iese în cale pastorul american, Howard Mumma. De la simple amabilități, între cei doi se înfiripă o amiciție. Descoperind în pastor un gânditor rafinat, Albert Camus îl caută din când în când și ajunge să-și deschidă sufletul… „Ceva e teribil de rău…,” se confesează el. „Sunt deziluzionat și epuizat. Am pierdut credința și speranța… Este oare de mirare că, la vârsta mea, caut ceva în care să cred? A-ți pierde viața, este nimic. A-ți pierde însă sensul vieții și să ai și rațiunea împotmolită, e de nesuportat…” Cu răbdare, Howard îl familiarizează cu un altfel de creștinism decât cel știut, unul biblic și rezonabil, în care enigmele își găsesc răspunsul în dragostea și dreptatea lui Dumnezeu. 

Cu câteva săptămâni înaintea Crăciunului din 1959, pe când stăteau în jurul unei cafele, Camus l-a întrebat direct: „Howard, tu… botezi?” Suprins, pastorul a dat din cap. „Aș vrea să mă botezi… Dar în secret. Nu vreau să aparțin vreunei biserici… Știi? Sunt gânditor independent….” „Albert”, răspunse Howard, „ești pe calea cea bună, dar… încă mai trebuie sa crești relația cu Dumnezeu nu e ca… amorul liber… Este un fel de căsătorie… Implică dedicare totală. La Dumnezeu, rezervele nu-și mai găsesc locul…” Camus a tăcut. O umbră s-a așternut peste chipul său. După câteva minute, s-a ridicat și și-a luat rămas bun. 

La numai trei săptămâni după aceea, pe 4 ianuarie 1960, Albert Camus moare într-un grav accident rutier, împreună cu prietenul său, Michel Gallimard. 

Cazul tragic mă trimite, vrând nevrând, la un episod relatat în Evanghelii. Eroul –un tânăr bogat și cu prestanță, dornic de mântuire… când a auzit din partea lui Isus aceeași condiție – „Lasă tot și vin-o după Mine”, s-a întors și el la vechile cărări. Iar Isus, a adăugat cu tristețe:  „Adevărat vă spun că greu va intra un bogat în Împărăţia cerurilor.” Matei 19:23. Și nu este vorba doar de bogăție de bani …

Și dacă te gândești mai bine: Ce ai? când toate se vor face curând praf și pulbere…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here