Credite

PREZENTATOR Lucian Cristescu
PRODUCATOR Hope Discovery
GRAFICA/EFECTE VIZUALE/COMPOZITARE Andrei Badulescu ; Dragomir Moraru / AVAMUV
ILUSTRATOR Teodora Bicescu
TEXT Lucian Cristescu
REGIA Attila Peli
COPYRIGHT SPERANTA TV 2021

Transcript

Capitolul 8 al cărții lui Daniel ne plasează în anul 548 î.Hr. Pe ecranul profeției, Daniel deslușește un berbec cu două coarne inegale, înaintând impetuos. Identitatea lui o tălmăcește chiar îngerul Gabriel în vers. 20: este imperiul Medo-Persan. Dar iată că un al doilea actor intră frenetic în scenă

.Vezi mai mult

Este un țap unicorn, care se dezlănțuie asupra berbecului și-l elimină. Tot Gabriel spune că este Grecia, personificată de Alexandru Macedon. În culmea puterii însă, cornul țapului se frânge subit. În locul lui răsar alte patru coarne. Vastul imperiu este divizat după moartea prematură a lui Macedon între cei patru generali: Antioh, Ptomemeu, Lisimah și Casandru. 

De la început merită să reținem câteva aspecte. Dacă în capitolul 7 s-au succedat patru fiare-imperii, aici găsim doar două, pentru că: Babilonul intrase deja în conul de umbră a trecutului. Iar a patra fiară – Roma – …nu apare în mod distinct. O să vedem imediat de ce.

Apoi, în locul bestiilor din capitolul 7, tratat în episodul anterior, apar niște… rumegătoare domestice, care erau și animale de jertfă în Sanctuar. Ipostaza aceasta sugerează că profeția nu urmărește planul politico-militar al istoriei, ci planul profund: cel religios, care este fundalul întregului capitol. 

Și iată că, „dintr-unul din cele patru coarne răsare un corn mic”. Îngerul îl descrie ca „un împărat fără ruşine şi viclean”, care „va face pustiiri de necrezut” și „va izbuti în tot ce va începe…” Caracteristicile descriu Roma ce răsare exact dintr-o diviziune a imperiului grec. O argumentație solidă în acest sens, o găsești în descrierea acestui video. 

La un moment dat, însă, „Cornul” „se înalță până la oștirea cerurilor, până la Căpetenia oștirii, până la Domnul Domnilor”, „Îi smulge jertfa necurmată și-I surpă locașul Său cel sfânt”, „aruncând adevărul la pământ”. Acțiunile lui arată  că acest „corn mic” trece printr-o misterioasă metamofroză: Roma păgână militaristă… se preschimbă într-o entitate religioasă, continuând însă spiritul și faptele ei: o diplomația perfidă, persecutarea copiilor lui Dumnezeu până la moarte, subminarea autorității lui Hristos. Încă din Evul Mediu Timpuriu teologii au denunțat, în acest corn mic, Roma papală.

Faptul că de data aceasta ambițiile lui sunt îndreptate împotriva „Domnului Domnilor” și a „locașului Său cel sfânt”, ne aduce în fața uneia din cele mai importante revelații… paradoxal fiind și cea mai ignorată de lumea creștină. În timp ce mai toți suntem familiarizați cu viața și jertfa lui Isus, puțini știu ce face Isus timp de 2.000 ani, în ceruri. Doar… șade pe tron? Ce-L împiedică să vină odată să pună capăt dramei pământului? Enigma ne-o dezleagă Biblia, prin apostolul Pavel. 

În epistola sa către Evrei, Pavel explică tranziția preoției ebraice – de la fiii lui Levi, asupra lui Hristos: „Punctul cel mai însemnat… este că avem un Mare Preot care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri, ca slujitor al Locului Preasfânt şi al adevăratului cort” (8:1-2), unde „…a intrat, o dată pentru totdeauna,… cu însuși Sângele Său.” (9:11-12), „…ca să Se înfățișeze acum pentru noi, înaintea lui Dumnezeu.” (9:24)

Pentru a înțelege în ce constă lucrarea de Mare Preot a lui Isus, Biblia ne pune la dispoziție sanctuarul ebraic, templul, care era o reprezentare „în oglindă” a întregului plan de salvare, sau o lecție figurativă, în care o serie de simboluri – de la jertfă, sfeșnic, pâinea, tămâia, chivotul de aur… și până la Marele Preot – toate Îl prezentau pe Isus în lucrarea de mântuire în favoarea omului. Detaliile despre Sanctuarul ceresc și curățirea lui le vom trata într-o ocazie următoare.

Întrucât lucrarea de Mare preot al lui Hristos constituie legătura dintre jertfa Crucii, și  mântuirea omului, prin mjlocirea zilnică pe care El o face pentru noi, strategia cornului cel mic este de a se interpune în această relație directă, substituind-o cu o altă preoție – alta decât cea a lui Hristos. Or, aceasta îl expune pe Cornul cel mic drept Antichrist. În ce fel?

În greacă, „anti” nu înseamnă doar „contra”, ci și „înainte”, respectiv o poziție dinaintea unui loc, precum „anti-cameră”. Când se aplică unei funcții, „anti” înseamnă „înaintea lui” sau „în locul lui”. De exemplu: împăratul (în greacă: „basileos”), avea un vice-rege, numit „anti-basileos”, care îi ținea locul când împăratul lipsea. Comandantul militar, numit „Strategon” – avea un locțiitor care se chema „Anti-strategon”… În vocabularul românesc s-a păstrat termenul: „contra-amiral”, locțiitorul amiralului. Acest sens deconspiră pretenția cea mai perversă a lui Antichrist – anume de a fi Locțiitorul, Vicarul lui Hristos, sau în greacă Anti-hrist. 

Papa Ioan Paul II afirma: „Liderul Bisericii Catolice este definit drept Vicarul lui Isus Hristos. Papa este considerat omul care reprezintă pe pământ pe Fiul lui Dumnezeu, cel care Îi ia locul celei de a Doua Persoane a omnipotentului Dumnezeu al Trinității.” (Ioan Paul II, Crossing the Threshold of Hope, 1994, p. 3).

Iar Enciclopedia Catolică afirmă frontal: „Vicar al lui Hristos” (Vicarius Christi), este titlul papei afirmând primatul său suprem și universal” – Catholic Encyclopedia, articolul „Vicarul lui Hristos” 1913, vol. 15, p. 403

Asumându-și titlul de „Vicarius Filii Dei”, respectiv „Locțiitor al Fiului lui Dumnezeu”, -pontiful roman se substituie lui Hristos Însuși. Pavel îl descrie ca „omul fărădelegii…, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu!” (2 Tesaloniceni 2:3-4). 

În doctrina bisericii romane, papa își arogă rolul de „Pontifex Maximus”, respectiv de Mare Preot, înlăturând pe Isus din preoția Sa. Și acolo unde este un „preot”, trebuie neapărat să existe și o „jertfă”. Ca atare, papalitatea instituie în secolul V „misa”, slujbă în care preotul Îl jertfește iarăși și iarăși pe Hristos, frângându-i trupul și vărsându-i sângele. Doctrina lui învață că, în actul euharistiei, pâinea frântă și vinul împărtășaniei se transformă mistic, dar cât se poate de real, în carnea și sângele lui Hristos. În virtutea acestei pseudo-jertfe, preotul pretinde dreptul de a ierta păcate, atribut exclusiv al lui Dumnezeu.  

Sfântul Alphonsus de Liguori, canonizat în 1839, scrie: „Papa are o demnitate atât de mare și de înălțată, încât el nu este un simplu om, ci ca și când este Dumnezeu și Locțiitorul lui Dumnezeu… El poate fi chemat într-un anume sens creatorul Creatorului său, întrucât atunci când rostește un cuvânt de consacrare, el creează – așa cum chiar Îl creează pe Isus în sacramentul misei, și Îl face victimă de oferit pentru Tatăl cel veșnic. Fie ca preotul să se apropie de altar ca un alt Hristos.”  – Alphonsus de Liguori „Deminatea și Datoriile preotului”, 1927, p. 26-27

Dezvăluirea Cornului cel Mic ca fiind Antichrist în capitolul 8 al cărții lui Daniel, consolizează punctul central al Marelui război cosmic. Este o bătălie dusă împotriva planului de salvare a lui Hristos, dar nu în cer, ci aici, la nivelul minții și credinței omului. În final, omul acceptă, sau nu, acestui fals sistem să se interpună în relația sa cu Hristos. Tu ce alegi?

DOCUMENTAR I. Roma – Continuatoarea imperiului Grec Roma ia naștere în diviziunea grecească a diadohului Casandru. O incursiune în cronicile mai puțin popularizate ne schimbă percepția cu privire la Cetatea eternă, Roma. Poemul „Eneida”, scris poetul Virgilius, în anul 29 î.Hr., amintește de strămoșii latinilor: sunt chiar grecii – supraviețuitorii Troiei – care, navigând spre apus, s-au așezat de-a lungul râului Tibru. Încă din 775 î.Hr., cu peste 20 de ani înainte de fundarea Romei, grecii își așezaseră prima colonie. Conform istoricului Polibus (150 î.Hr.), sudul peninsulei italice și Sicilia purtau numele de „Magna Grecia”. Însuși numele de Roma provine din grecescul Rome, care înseamnă putere. Etruscii, precursorii latinilor, făceau comerț cu grecii. Ei au adoptat alfabetul grecesc, pe care apoi l-au transmis romanilor. Romanii au adoptat integral mitologia greacă, dându-le doar alte nume zeilor, dar lăsându-i tot pe Olimp. Limba cultă a guvernanților era greaca. Timp de secole… până pe vremea lui Nero, orice patrician care dorea să atingă un nivel superior în educație, trebuia să meargă și să frecventeze școlile grecești. Pentru clasa de mijloc, Cicero traduce scrierile filosofilor în limba latină. Surse primare mai spun că, în clipa în care Brutus ucidea pe tatăl adoptiv, pe Iulius Cezar, acesta i-a reproșat în greacă și nu în latină cuvintele: „Și tu, fiule?” II. Anti – înseamnă și „Locțiitor” În greacă, „anti” nu înseamnă doar „contra”, ci și „înainte”, respectiv o poziție dinaintea unui Anti-synkletos – vice-senator; Anti-strategos: vice-comandant; Anti-tamias – vice-chestor; Anti-theos – asemenea zeilor; Anti-Christos – vice-Hristos / asemenea lui Hristos. III. Titlul papei: VICARIVS FILII DEI „Vicarul lui Hristos”, atribuit papei Gelasius, la sinodul din 495. Titlul a fost folosit de papii: Leon IX (1054); Urban II (1091); Eugeniu III (1145-1153); Inocent III (1198-1216); Nicolae III (1278); Nicolae IV (1289); Ioan XXII (1327). Recent, Paul VI (1968); Ioan Paul II (1995). Vicarus Filii Dei apare în documente oficiale, printre care: Augustinus Triumphus, în Summa de potestate ecclesiastica (1243-1328); în Decretul pentru Greci (1439); Alphonsus Alvarez Guerrero, în Thesaurus Christianae Religiones (1559); Cardinal Juan de Torquemada, în Summa de Ecclesia (1561); Antonini Archiepiscopi Florentini, în Summa Sacrae Theologiae (1581); Lucius Ferraris, în Prompta Bibliotheca (1755), ș.a. IV. Prențiile papei Bonifaciu VIII (1302), în Una Sanctam, afirma: „Eu am autoritatea Împăratului împăraţilor. Însuşi Dumnezeu şi cu mine, Vicarul Său, suntem un singur consistoriu.” (The Catholic Encyclopedia, 1913, art. Papa) „Fără mijlocirea Papei, care este purtătorul cheilor şi păzitorul uşii, nimeni nu poate avea acces la Dumnezeu” (Augustinus Triumphus, Summa de Potestate Ecclesiastica, 1483). „La cuvintele preotului: “Hoc est corpus meum”, Dumnezeu Însuşi coboară pe altar. El coboară oricând este chemat şi ori de câte ori preoţii Îl cheamă, şi Se aşează în mâinile lor, chiar dacă aceştia ar fi duşmanii Lui”. (sfântul Alphons Maria de Liguori, 1780, citat în Demnitatea şi îndatoririle preotului, 1927) “Noi, preoţii, suntem superiori Maicii Domnului, pentru că ea a dat naştere lui Hristos doar o singură dată, pe când noi Îl creăm tot timpul. Da, preoţii sunt într-un anumit sens chiar deasupra lui Dumnezeu, în aceea că El trebuie să fie oricând şi oriunde la dispoziţia noastră şi, la porunca noastră, să coboare din cer pentru sfinţirea misei. E drept, Dumnezeu a creat lumea cu un singur cuvânt: “Să fie!”, pe când noi preoţii, Îl creăm pe Însuşi Dumnezeu cu 3-4 cuvinte “Hoc est corpus meum”..:” (Dr. Johann Ignaz von Doellinger, Papa şi Conciliul, 1930). V. Papa văzut ca Antichrist Episcopul catolic Arnulf de Orleans (991): “Antichristul este pontiful roman, şezând în Templul lui Dumnezeu şi dându-se Dumnezeu” Episcopul Eberhardt II de Salzburg (1240, la sinodul de la Regensburg): „Este obișnuit ca oamenii să-l numească pe papă Antichrist”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here