Credite

PREZENTATOR Lucian Cristescu
PRODUCATOR Hope Discovery
GRAFICA/EFECTE VIZUALE/COMPOZITARE Andrei Badulescu ; Dragomir Moraru / AVAMUV
ILUSTRATOR Teodora Bicescu
TEXT Lucian Cristescu
REGIA Attila Peli
COPYRIGHT SPERANTA TV 2021

Transcript

Visul din totdeauna al omenirii, proclamat în „Oda bucuriei”, de a fi toți o familie universală, a fost capturat de toți cuceritorii: O lume globală… în pumnul de fier al unui „mesia profan”. Profeția capitolului 7 din cartea lui Daniel proiectează istoria lumii ca pe o învălmășală de fiare sălbatice: un leu cu aripi de vultur, un urs devorator, un leopard tetracefal, un dragon cu 10 „coarne de atac”…

.Vezi mai mult

Apogeul acestui coșmar, însă, este… un corn mic, care-și face loc printre celelalte, și care pare că este climaxul revelației, întrucât stârnește nedumerirea și îngrijorarea profetului. Dacă „coarnele”, în explicația îngerului, sunt 10 regate succesoare ale Imperiului Roman, atunci acest corn misterios pe cine reprezintă?  

Revelația nu-i dă numele. Dar dă câteva caracteristici stranii pe care doar istoria le poate identifica. Din prezentare, este cert că-i un imperiu eclesiatic, religios.  Identificarea este neașteptat de exactă. S-o urmărim!

  1.  Va răsări din mijlocul celor 10 regate descrise deja, și nu în altă zonă a lumii.

Anticipând lucid istoria, în anul 313 Constantin cel Mare, dăruiește episcopului Romei palatul cezarilor, Lateran. După mutarea capitalei la Bizanț, imperiul de apus este invadat de triburi germanice, iar autoritatea episcopul, singura rămasă în cetate, crește exponențial. În 378, când împăratul renunță la titlul de Pontifex Maximus,  episcopul de Roma și-l asumă îndată. El devine „înalt funcționar de stat”, șef chiar și peste templele păgâne și preoții lor. Apoi largi teritorii, numite ducatul Romei, ajung sub administrarea pontifului. În anul 756, regele francilor,  Pepin cel Scurt, prin donațiunea sa, îl face stăpân al ducatului. Papa devine succesorul Cezarilor. Imperiul Roman ia chipul Bisericii Romane. 

  1. Apare imediat după divizarea Imperiului Roman, între anii 409 și 510.

Exact în timpul în care papii au devin jucători politici, pontifii Leon I (440-461), Gelasius I (492-496) și Symmachus (498-514) formulează doctrina supremației eclesiastice și a guvernării politice, care stau la temelia papalității medievale. Papalitatea începe să se amestece în probleme politice majore din vest și din est. Ea solicită și catalizează acțiunile militare ale împăratului răsăritean. Odată cu eliberarea Romei, de sub dominația ostrogotă (538), papalitatea intră oficial pe scena politică a Europei.

  1. Dinaintea lui sunt smulse trei din primele coarne”

În timp ce Biserica imperială susținea credința sinodală, cea catolică, majoritatea barbarilor din Imperiu erau creștini arieni, neortodocși, fapt care stânjenea Biserica Romană. Motivele politice, combinate cu cele eclesiastice, fac ca, în anul 493, Regatul herul al lui Odoacru din Italia să fie cucerit de Regatul Ostrogot. În 534, Regatul Vandal din Africa de Nord, persecutor al catolicilor, este distrus de armatele lui Iustinian. Apoi, între 535-554, armatele imperiale îi desființează până și pe Ostrogoți. Trei regate dispar de pe hartă, iar mugurele viitorului imperiu eclesiastic, instalat pe tronul Romei, își arată fața. 

  1. Cornul mic are ochi  și supraveghează pe toate celelalte „coarne” care sunt oarbe. 

Termenul „episcop” înseamnă supraveghetor. Numai că monitorizarea papei s-a extins și asupra autorităților civile. Din secolul VI, glasul papei capătă aplomb. De exemplu, în anul 503, papa Symachus scrie împăratului Athanasius: „Un episcop este deasupra împăratului, la fel cum lucrurile cerești sunt deasupra celor pământești… Doar Papa are putere să dispună de ele.” (citat de Archibald Bower, în History of the Popes, 1766). Amestecul pontifului se extinde: din Italia, în Africa de Nord, Galia, Constantinopol, și treptat, în toată Europa… și dincolo de mări. 

  • Pe când celelalte coarne sunt mute, cornul cel mic are o gură care vorbește cu trufie  

În 505, același Symachus proclama: „Demnitatea papei trebuie să fie reverată în toată lumea” (Corpus Juris Canonici). Pretenția de a controla Europa a explodat în așa-zisa „Ceartă pentru investitură” (1078-1122). Adică: Cine desemnează episcopii în Sfântul Imperiu? Papa, sau împăratul? La data aceea, episcopul nu era călugăr, ci un senior cu atribuții militare și civile. După 50 de ani de războaie, papa câștigă. Ajuns pe val, își etalează nemaipomenita îndrăzneală. „Ce putere sau potentat din toată lumea se poate compara cu Papa”, declara Nicolae I, „el care are autoritate să lege și să dezlege atât în cer cât și pe pământ; care are putere în lucrurile cerești dar și în cele vremelnice, în fața căruia împărați și regi sunt inferiori? Căci grumazul regilor și prinților se pleacă sub genunchii mei și sunt fericiți să-mi sărute mâna.” 

  1. Treptat, micul corn crește mai mare decât celelalte coarne. Papalitatea și-a înălțat autoritatea peste împărați. Din secolul X, papa își exercită suveranitatea: el încoronează. Și  tot el depune pe împărați: pe Robert II al Franței, Henric IV, Frederick Barbarossa… și lista e lungă. Papalitatea ajunge chiar să aibă o armată de temut și vase de luptă. 

 

  1. Va rosti vorbe de hulă împotriva lui Dumnezeu.

În înțeles biblic, hula e pretenția prin care omul își asumă atributele Divinității. Clement V (1312), afirma: „Ce papa hotărăște, Dumnezeu execută!” (Corpus Juris Canonici). „-, O!, papă,” toasta cardinalul Christopher Marcellus pentru Leon X (1516), „Tu ești un alt Dumnezeu pe pământ!” (Christopher Marcellus, Liber Sacrarum Caeremoniarum, 1516). „Papa este însuși Hristos, ascuns sub vălul cărnii.” (The Catholic National, iulie 1895). Îndumnezeirea Papei devine chiar doctrină oficială a bisericii romane.  

  1.  Face război cu copiii credincioși ai lui Dumnezeu și-i biruiește

Papalitatea a inițiat 76 de cruciade, cele mai multe contra creștinilor „eretici”. În 1229 a înființat Inchiziția pentru persoane non-grata. Grigore VII învăța că „uciderea ereticilor nu e crimă”. Instituția Papală a generat războaie genocidale, fie prin interpuși, fie direct, chiar și împotriva propriilor cetățeni. Iulius II personal (1513) a condus nenumărate războaie sângeroase. După cea mai modestă socoteală, victimele papalității în Evul Mediu se ridică la peste 50 milioane.  

  1. Se va încumeta să schimbe vremurile și legea lui Dumnezeu. 

Expertul canonist Lucius Ferraris citează în Prompta Bibliotheca Canonica (1746) declarația directă a pontifului: „Papa are puterea să schimbe vremurile și să abroge legi… să anuleze porunca lui Hristos.” Una din deciziile Conciliul de la Trent (1545-1563) susține că „Perceptele legii din Scriptură, date de Domnul Însuşi, încetează în faţa autorităţii papei”.    Culmea imposturii se descoperă în desființarea poruncii a II-a și a IV-a ale Celor 10 porunci, scrise și rostite de Însuși Dumnezeu. 

  1. Își exercită autoritatea timp de „trei ani și jumătate

Conform principiului profetic din Biblie (Numeri 14:34; Ezechiel 4:5-6), că „o zi reprezintă un an”; și ținând cont că un an ebraic are 360 zile, cei „trei ani și jumătate” reprezintă 1260 „zile”, adică „1260 ani”. Investirea oficială a papalității cu autoritate universală de către împăratul Iustinian, în 538, a marcat nașterea ei. Iar acum, istoria ne uimește: căderea ei s-a împlinit exact după 1260 de ani: În februarie, 1798, armatele lui Napoleon, sub generalul Berthier, intră în Roma, arestează pe papa Pius VI și desființează Statul papal, Apoi decretează: „Orice autoritate emanată de guvernarea papală încetează și nu va mai avea nici o funcție!”

Te întrebi și tu probabil: Ce este această ciudățenie de „Biserică-Stat” unică în lume. Cu 183 de ambasade pretutindeni, se vrea și Biserică, în pofida Cuvântului lui Isus: „Împărăția Mea nu e din lumea aceasta”. În toată istoria de două milenii, nu-i găsești asemănare. Doar Biblia o decodifică: este „cornul cel mic”, numit și „Antichristul”, ale cărui isprăvi viitoare din Apocalipsă, le vom afla în episoadele viitoare.

O ultimă precizare: Cunosc mulți catolici, creștini buni și autentici, care iubesc sincer pe Dumnezeu și trăiesc toată lumina pe care o au. Au existat chiar și papi buni, care vrând să reformeze sistemul, au fost îndată eliminați. Profeția nu vorbește despre indivizi, ci despre o instituție, care și-a însușit un rol pe care Hristos nu i l-a dat și care în viitorul apropiat, se va revela din nou în toată natura sa. 

 

EXTRASE DIN DOCUMENTELE PAPALITĂȚII

 

„Papa este totul în toți și deasupra a tot, așa încât Dumnezeu însuși și cu papa sunt un singur consistoriu. Căci papa este în stare să facă aproape tot ce face și Dumnezeu, fără greșală.” (Hostiensis, Cap. Quanto de translat. Preb.)

*

„Dumnezeu împlinește ceea ce papa dispune. De aceea, ce altceva ar putea fi papa decât Dumnezeu? Papa are puterea să schimbe vremurile, să abroge legile și să se lipsească de toate lucrurile, chiar și de preceptele lui Hristos.” (Decretal. De Translat. Episcop. Cap. Quanto.)  

*

„A nega puterea Domnului Dumnezeului nostru Papa constituie erezie.”  (Ioan XXII, în bula Extravagantes, 1325).

*

„Papa este atât de mare în demnitate şi este atât de înălţat încât nu mai este om, ci e ca şi Dumnezeu şi vicarul lui Dumnezeu… Papa este încoronat cu întreită coroană, ca rege al cerului, al pământului şi al locurilor de sub pământ. Papa este ca şi Dumnezeu pe pământ, şeful regilor, având plinătatea puterii…”  (Lucius Ferraris, Prompta Bibliotheca, 1746) 

*

„Papa este locțiiltorul lui Isus Hristos pe întreg pământul, în locul viului Dumnezeu. El are stăpânirea și domnia pe care Hristos Însuși, când era pe pământ, nu Și-a asumat-o, și anume: jurisdicție universală în toate lucrurle, atât cele spirituale cât și cele vremelnice.” (Dreido, de Eccles. Scriptur. Et dogmat.. Vezi și: Wicliff – Ockam, Dialog. Pars 1. Lib.5)

*

„Papa deține arbitrajul ceresc și ca atare poate să schimbe natura lucrurilor și din nimic, să facă lucrurile să apară. Voința papei ține locul rațiunii. El poate aboli legea și poate face lucrurile rele să fie bune, corectând și schimbând legile.” (Papa Nicolae Dist. 96. Cap Satis.)

*

„Dumnezeu Însuşi este obligat să se supună judecăţilor preoţilor, fie iertând, fie refuzând să ierte, după cum preoţii acordă sau refuză iertarea.  Preotul este un Mântuitor şi un alt Hristos, luând locul Stăpânului său pe pământ.  El este un dumnezeu viu şi pământesc, un dumnezeu prin har şi prin participare, îmbrăcat cu perfecţiunea şi atributele lui Dumnezeu… Noi, preoţii, suntem superiori Maicii Domnului, pentru că ea a dat naştere lui Hristos doar o singură dată, pe când noi Îl creăm tot timpul. Da, preoţii sunt într-un anumit sens chiar deasupra lui Dumnezeu, în aceea că El trebuie să fie oricând şi oriunde la dispoziţia noastră şi, la porunca noastră, să coboare din cer pentru sfinţirea misei. E drept, Dumnezeu a creat lumea cu un singur cuvânt: “Să fie!”, pe când noi preoţii, Îl creăm pe Însuşi Dumnezeu cu 4 cuvinte “Hoc est corpus meum”..:”  (St John Eudes, Preotul, demnitatea şi îndatoririle lui, 1601-1680)  

*

The Catholic Universe Bulletin, „The Question Box”, august 1942

„Biserica Catolică a schimbat serbarea sâmbetei în duminică pe baza autorităţii ei divine şi infailibile date de întemeietorul ei, Isus Christos…”  

*

„Duminica este semnul autorităţii noastre… Biserica catolică este deasupra Bibliei, iar transferul păzirii Sabatului este dovada acestui fapt.” (Catholic Record, Ontario, 1 septembrie, 1923)

 

AUTORITATEA PAPEI ÎN LUME

Mihail Gorbaciov, în Toronto Star, 9 martie 1992, declara:

„Tot ce s-a întâmplat în Europa de Est în ultimii ani ar fi fost imposibile fără eforturile papei și a rolului său enorm, inclusiv rolul său politic pe care l-a jucat pe arena lumii.” 

*

Malachi Martin, preot iezuit, în „The Keys of This Blood”, 1991, scria: 

„Papa este la fel de determinat să fie conducătorul lumii pe cât a fost împăratul Constantin în zilele sale… Este cea mai cunoscută personalitate a sec. 20… Lumea îi pare a fi pregătită pentru un guvern moral mondial sub controlul său… Vaticanul știe sâmbătă ce se va întâmpla luni oriunde în lume… Structura papală este pregătită pentru conducerea sa mondială acum.” 

 

În carte, autorul folosește de două ori în dreptul papei (la paginile 114 și 122), titlul de Vicarivs Filii Dei

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here