Credite

PREZENTATOR Lucian Cristescu
PRODUCATOR Hope Discovery
PRODUCATOR EXECUTIV Andrei Badulescu
GRAFICA/ANIMATIE Andrei Badulescu/AVAMUV
ILUSTRATOR Stefan Pavel;
CAMERA Daniel Scripcariu
MUZICA  Gabriel Brasov
TEXT  Lucian Cristescu
REGIA  Attila Peli
Vezi mai mult

DESIGN SUNET Daniel Scripcariu
EDITARE Attila Peli
MULTUMIRI Irina Anghel, Florin Ghetu, Flavia Peli, Aritina Barbulescu, Cristian Magura, Cristina Cuncea, Mihai Bolonyi, Costin Banica, Petrica Cristescu
COPYRIGHT SPERANTA TV 2020

Transcript

Din 2003, de când „Codul lui Da Vinci” a împânzit lumea cu 40 milioane de exemplare, o rumoare a devenit foarte populară. Anume că Biblia, nu e decât o șarlatanie, opera ocultată a lui Constantin cel Mare, cu ocazia sinodului de la Niceea (325).
Vezi mai mult

O astfel de acuzație cere o descindere în istoria primară a creștinismului. În primele secole, pe lângă cele 27 de cărți ale Noului Testament, mai existau peste 50 de evanghelii, 22 de fapte de-ale apostolilor, 18 epistole diverse,11 apocalipse, și nenumărate alte hagiografii de tot felul. Era limpede pentru conducătorii bisericii că aveau nevoie de un filtru bazat pe criterii obiective, prin care să discearnă autenticul de fals.

Începând cu sfârșitul secolului I, părinții apostolici – cei care i-au cunoscut personal pe apostoli – au ajuns, în mod independent, să identifice scrierile ispirate dupa următoarele criterii: Primul, și cel mai important: conținutul să corespundă doctrinal cu învățăturile Vechiului Testament, recunoscute deja de Insuși Isus ca fiind inspirate de Dumnezeu; (2) documentul să fi fost scris în primul secol; (3) autorul să fi fost un apostol sau cel puțin, ucenic apropiat al unui apostol; și (4) documentul să găsească recunoaștere universală, pe tot întinsul creștinătății.

În acest fel, manuscrisele s-au  împărțit în patru categorii:  (a) Categoria „Homologúmena” – adică omologate. Acestea erau cărțile care n-au fost niciodată puse la îndoială și au primit acceptare universală. (b) Categoria „Amfibalómena” – cărțile disputate în anumite zone. Deși corecte docrinal, existau dubii cu privire la identitatea autorului. (c) Categoria „Pseude” – deși bune, nu corespundeau criteriilor canonicității. Și (d) Categoria „Apócryfa” – lucrări clar eretice.

Procesul de separare n-a fost coordonat de vreun for. El opera chiar din secolul I. Deja în anul 95, la numai câțiva ani de la încheierea cărților Noului Testament, Clement din Roma citează pasaje din trei evanghelii și câteva epistole. Deja în secolul II, scrierile patristice  citează din 20 de cărți din totalul de 27 cărți ale N.T.

La începutul secolului III, prin anul 225, cărturarul creștin Origene din Alexandria, călător prin Egipt, Asia Mică, Grecia și Roma, listează cărțile universal recunoscute de biserici, exact cele 27 ale Noului Testament, fără omisiuni și fără adăugiri. Aceasta cu 100 de ani înainte de sinodul de la Niceea!

Canonizări regionale au avut loc la sinoadele din Laodiceea (366), Hippo Regius (393) și Cartagina (397). Atunci nu s-a votat nimic, ci doar s-a reconfirmat autoritatea pe care biserica universală o atribuia  celor 27 cărți nou-testamentale de la apariția lor.

Surpriza este că, la incriminatul sinod de la Niceea (325), care a fost și primul, nu s-a discutat absolut nimic despre Canonul Bibliei, pentru că acesta era deja îmbrățișat de comunitatea creștină, în aceeași formă pe care o avem noi azi. Agenda lui e cuprinsă în cele 20 de canoane emise. Ele tratează în special erezia lui Arie și alte câteva prevederi administrative. Nu veți găsi nimic nou despre Biblie.

Și atunci, de unde vine rumoarea care împânzește mapamondul, anume că împăratul Constantin   și clica lui de episcopi venali au măsluit un canon convenabil intereselor lor?

Synodicon Vetus, un manuscris îndoielnic din secolul IX, redă anecdota că episcopii ar fi pus pe altar o grămadă de cărți, după care ar fi strigat la Dumnezeu să le aranjeze în mod miraculos, anume să le pună pe cele autentice deasupra, iar falsurile să le lase dedesubt.

Plecând de-aici, Voltaire reia anecdota, cu modificări: că episcopii puneau cărțile pe altar; cele care cădeau jos erau lepădate, iar cele care rămâneau urmau să constituie Canonul. Ciudat este că astfel de povestioare cusute cu ață albă au mai multă credibilitate în rândul mulțimilor decât faptele istorice…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here