Credite

PREZENTATOR Nicolae Ionescu
PRODUCATOR Hope Discovery
GRAFICA/EFECTE VIZUALE/COMPOZITARE Andrei Badulescu  / AVAMUV
ILUSTRATOR Sorin Ilie
TEXT Lucian Cristescu; Nicolae Ionescu
REGIA Attila Peli
COPYRIGHT SPERANTA TV 2021

Transcript

Distinsul eseist britanic, Martin Amis, scria recent: „Opoziția față de religie se află pe cai mari, atât pe plan intelectual, cât și moral.” De multă vreme privită ca o relicvă a superstiției, religia este astăzi demonizată, ca fiind cauza multor și celor mai rele nenorociri.

.Vezi mai mult

În ultimele două decade literatura ce promovează ateismul a cunoscut o explozie de proporții. Este pentru prima dată în istorie, când savanți și filosofi, romancieri și jurnaliști, dezbat dacă religia mai are vreun viitor. 

Efectul nefast de domino s-a produs în epoca modernă, când zelul de a cunoaște a născut știința modernă. Cu nenumărate beneficii la activ, știința are totuși un minus semnificativ: ea limitează cunoașterea umană doar la ceea ce este „natural”, respectiv la sfera materială. „Supra-naturalul” depășind metodologia științei, nu poate fi invetigat științific. Astfel, Dumnezeu și metafizicul scapă competenței științei. Omul modern, fascinat de revelațiile științei, a uitat de supra-natural, ajungând să peroreze că „Știința demonstrează că nu există Dumnezeu.” E un nonsens, ca și afirmația că barometrul, limitat la măsurarea presiunii atmosferice, neagă existența temperaturii, întrucât n-o poate percepe. 

De faptul că omul a uitat de supra-natural, de vină este în primul rând Biserica Creștină. Ea, cea chemată să fie exponentul supra-naturalului, a făcut imensa greșeală de a înfățișa spiritualul prin reprezentări materiale: icoane, moaște, lumânări, obiecte sfinte, ceremonii… Picată astfel, din sfera spirituală în materialitate, Biserica a ajuns să fie percepută ca o afacere profitabilă ce taxează superstiția și prostia. 

Totul a pornit de la momentul în care Biserica Creștină a trădat porunca expresă a lui Dumnezeu: „Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a celor ce sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești…” (Exodul 20: 4-5) De ce? Pentru că, în înseși cuvintele lui Isus Hristos: „Dumnezeu este Duh. Și cine se închină Lui, trebuie să se închine în duh și în adevăr.” (Ioan 4: 23-24). Porunca a 2-a are de-a face cu spiritualitatea lui Dumnezeu și, deci, cu singurul mod în care ne putem apropia de El. Închinarea „în duh”, și nu în obiecte și gesturi materiale, constituie o deosebire majoră a religiei Bibliei față de toate celelalte religii ale lumii. 

De mai bine de un secol, cantonarea Bisericii în zona materială a schimbat dramatic profilul creștin al culturii occidentale. Înstrăinarea de Biserică este cel mai evident la tineri (între 16-30 ani). În Cehia, 91% dintre tineri se declară nereligioși, în Suedia 75%,  iar în Olanda 70%. În Anglia, doar 17% se mai declară creștini.  

În acest vid spiritual post-creștin, de mai mult de un secol și-a făcut apariția o spiritualitate-surogat, pe nume New Age – o imensă umbrelă pentru tot felul de explorări din zona spiritualității orientale și a magiei. Foamea după transcendent își găsește împlinirea în Yoga, Meditație, Wicca, Spiritism… Faptul cel mai neștiut de căutători este că, dincolo de ritualuri și incantații, în ședințele spirituale, o eminență malefică își manifestă – în mod real și seducător – prezența. Prezentându-se ca un duh, sau ca un guru astral, ba chiar ca Hristos, el fascinează pe cel ignorant față de revelațiile Bibliei vizavi de demoni și Conflictul cosmic. Adorarea unei „înfățișări a celor ce sunt sus în ceruri” este tot o violare a poruncii a II-a din Decalog. 

Cei care vor prinde viitorul apropiat, vor avea parte de o și mai subtilă contrafacere. Conform capitolului 13 din Apocalipsă, o entitate politico-religioasă, va înălța o „icoană” lui Antichrist și va primi „putere să dea suflare icoanei fiarei ca să vorbească și să facă să fie omorâți toți cei ce nu se vor închina icoanei fiarei.” (Apocalipsa 13:15). Însuși caracterul global al decretului arată că nu va fi vorba de o poză, o reprezentare materială, ci de o impostură a autorității divine, în care Antichristul se va înfățișa asemenea lui Hristos, pretinzând tuturor închinare, una contrar Bibliei. Nu degeaba, chiar în același fragment narativ (Apoc 14.12), Biblia îi identifică pe cei care refuză să se închine lui Antihrist ca fiind cei ce păzesc Poruncile lui Dumnezeu.

Porunca a II-a în special: „Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a celor ce sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești…” avertizează împotriva celor două strategii diabolice de falsificare a închinării biblice: pe de o parte Gloatei – îi oferă „chipuri cioplite și înfățișarea celor de jos pe pământ”: obiecte sfinte și ritualuri, cu care au fost obișnuiți deja în atâtea secole de ignorare a poruncii divine. Iar pe de altă parte căutătorilor după spiritualitate le oferă o „înfățișare a celor ce sunt sus în ceruri”, un kitsch al lui Hristos, prin care Antichristul va da lovitura finală. 

 Dacă vrei să afli mai mult despre Porunca a II a, ți-am pus un documentar bogat în descriere, iar aici o emisiune excepțională în care lideri ai religiilor creștine discută exact acest subiect. Pe curând! 

Problema iconolatriei în istoria creștinismului.

Probabil că niciuna din poruncile Decalogului nu a stârnit, de-a lungul timpului, atâtea patimi și controverse ca porunca a doua. De la apariția creștinismului și până în zilele noastre, biserica s-a raportat diferit față de cerințele acestei porunci divine.

În primele două secole creștine, ținând seama de interdicția poruncii a doua, creștinii nu și-au făcut imagini, înaintea cărora să se închine. 

În timpul ultimului val de persecuții romane împotriva creștinilor, dictat de împăratul Dioclețian (284-305 d.Hr.), au fost distruse numeroase biserici creștine. Între obiectele distruse cu acea ocazie, amintite de unii scriitori ai timpului, nu figurează nicio icoană, statuie sau vreo urmă de pictură bisericească. 

Origen afirma că, în primele secole, creștinii nu realizau imagini ale Sfintei Treimi deoarece ei păstrau o adancă și sfântă admirație față de puterea infinită a Dumnezeirii. Motivul pentru care ei nu făceau așa ceva era faptul că, spune Origen, “pe Dumnezeul cel neîncorporat și invizibil, nu-L putem mărgini în spațiu.” 

Începând cu secolul al treilea, această interdicție a poruncii a doua a început să fie ignorată, mai ales în Imperiul de Răsărit. În cimitire, în locașurile de cult și în catacombe, încep să apară scene inspirate din Scripturi precum și simboluri ca: ancora (simbolul speranței), peștele (simbolul creștinismului) și mielul (simbolul lui Hristos).

În secolele al patrulea și al cincilea, imaginile au început să se înmulțească iar cinstirea lor să se accentueze, aducându-se ca principal argument, în favoarea cultului icoanelor, scopul lor didactic (educativ), mai ales pentru neștiutorii de carte care erau foarte numeroși la data aceea. Cei care au făcut pași decisive, în privința realizării și cinstirii icoanelor, au fost călugării din Egipt, Siria și Peninsula Sinai, care au început să picteze pe lemn imagini sacre, considerându-le ca un intermediar între om și Dumnezeu. Cu toate acestea, în secolul al patrulea iconografia încă era oprită în multe locuri. 

Un sinod al bisericii din anul 305, ținut la Elvira, în Spania, a oprit pictura bisericească prin canonul 36, care specifica: “ Sinodul a găsit de cuviință că picturile în biserică nu sunt de trebuință, ca nu cumva ceea ce se cinstește sau se adorează, să se zugrăvească pe pereți.”  

Este necesar de subliniat faptul că mulți părinți ai bisericii din acea perioadă au arătat rezerve serioase față de cinstirea icoanelor. Eusebiu de Cezareea, istoric bisericesc din secolul al patrulea, considera icoanele drept “datină păgână”. Iustin Martirul, Irineu, Augustin, Athenagoras, Tertulian și alții de mai târziu îi mustrau pe cei care se închinau icoanelor, considerându-i “eretici”.

Spre sfârșitul secolului al șaselea și în cursul secolului al șaptelea, imaginile au devenit obiecte de devoțiune și cult în biserici și locuințe. Tot în acea perioadă s-a înmulțit și numărul “icoanelor făcătoare de minuni”, care se credea că ocroteau cetăți, palate, armate etc. 

Icoanele au devinit un fel de extensie a Divinității însăși, iar locurile și obiectele care au avut legătură cu viața Mântuitorului, au devenit “recipiente ale energiei divine”.

Susținătorii cultului icoanelor au mers uneori prea departe, provocând indignare chiar în rândurile credincioșilor. Uneori icoanele erau luate ca nași și nașe la botez. La Alexandria, (Egipt) membrii bogați ai aristocrației purtau haine ornate cu imagini sacre, iar în unele biserici, preoții răzuiau culorile icoanelor si le amestecau cu “darurile sfinte”, pentru ca apoi să le ofere credincioșilor, ca și când sângele lui Hristos ar fi avut nevoie de completare. Un alt abuz al acelei perioade consta în băutul uleiului rămas în candelele ce fuseseră aprinse în fața unor icoane sau moaște. Multe “icoane făcătoare de minuni” s-au dovedit însă niște falsuri grosolane.

Pentru mai multe informații citește aici: 

http://www.loribalogh.ro/2010/11/decalogul-porunca-a-doua-respect-fata-de-obiectul-inchinarii-14/

https://www.resursecrestine.ro/eseuri/10350/crestinul-si-a-doua-porunca-partea-a-ii-a

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here