Credite

PREZENTATOR Lucian Cristescu
PRODUCATOR Hope Discovery
GRAFICA/EFECTE VIZUALE/COMPOZITARE Andrei Badulescu ; Dragomir Moraru / AVAMUV
ILUSTRATOR Teodora Bicescu
TEXT Lucian Cristescu
REGIA Attila Peli
COPYRIGHT SPERANTA TV 2021

Transcript

Apocalipsa lui Ioan a fost scrisă la peste 600 ani, după cartea profetului Daniel, într-o altă lume, cu alte repere culturale și sociale. Capitolul 13 al Apocalipsei însă ne surprinde prin uimitoarea continuitate simbolistică cu Daniel, de parcă ar fi redactat-o aceeași mână – dovadă implicită a aceleiași inspirații divine. 

.Vezi mai mult

Exilat pe insula Patmos, Ioan este martorul unor scene profetice. În cea din capitolul 13, el vede ridicându-se din mare „o fiară cu… șapte capete; pe coarne are zece coroane…” (Nu cred că trebuie să cităm întregul verset pe ecran. Fie doar ceea ce zic, fie să nu apară nimic, decât în cazurile semnificative). doar că data aceasta trupul fiarei este un conglomerat al fiarelor din Daniel: „semăna cu un leopard, avea labe ca de urs şi gură ca o gură de leu.” Mesajul transmis este că fiara a absorbit în identitatea ei, pe rând: religia leului babilonian, administrația ursului medo-persan și cultura leopardului grecesc. Nu poate fi o caracterizare mai potrivită pentru Roma papală. Religia ei a asimilat „misterele” de sorginte babiloniană. Administrația ei a aplicat modelul satrapiilor în organizarea diocezelor. Iar cultura ei se fundamentează pe filosofia lui Aristotel și Platon. Cele 10 coarne, comune atât fiarei din Daniel, cât și fiarei din Apocalipsă, vizează în prima fază cele 10 regate barbare pe care s-a clădit imperiul eclesiastic, ulterior însă reprezentând toate diviziunile Europei, peste care tronează Roma, exact ca în profeția lui Daniel. 

La momentul istoric vizat de profeție, capul fiarei pe creștetul căreia se îngrămădesc 10 coarne este noua ipostază a „Cornului cel mic” al lui Daniel. Căci primul lucru care sare în ochii profetului sunt „numele de hulă” ce i se îngrămădesc pe creștet. 

O altă paralelă este că odată ce balaurul „i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare” (vers. 2), fiara își revarsă toată puterea ucigașă asupra sfinților lui Dumnezeu, timp de „42 de luni”. Înmulțește 42 de luni cu câte 30 zile – cât avea o lună ebraică – și ajungi surprinzător la aceleași 1.260 de zile-ani, alias cei 3 ani și jumătate din cartea lui Daniel! Este exact perioada Evului întunecat al supremației papale, ce debutează cu investitura politico-spiritiuală a episcopului roman de către împăratul Iustinian, în anul 538 d.Hr., și se sfârșește prin desființarea instituției papale de către Napoleon, în 1798. 

La acest eveniment se referă versetul care spune că: „Unul din capetele ei părea rănit de moarte…” (v.3). Acesta este un element de noutate, care cere aprofundat, pentru că este îndeosebi relevant pentru noi.  

În plină revoluție franceză, la 20 februarie 1798, lumea întreagă asista uluită la arestarea și deportarea papei Pius VI, de către generalul Berthier, peste Alpi în Franța. După 6 săptămâni de prizonierat, papa moare în orașul Valence. „Rana de moarte” însă nu vizează  doar acest act punctual, ci un întreg șir de lovituri. Pentru tronul pontifical, secolul 19 a fost devastator: Până să înscăuneze un nou papă au trecut doi ani. Abia în 1800, dezmeticiți, cardinalii s-au strâns, la Veneția și nu la Roma, ca să așeze pe capul lui Pius VII tiara papală. De data asta, –  o tiară de hârtie, întrucât cea de aur și bătută cu nestemate fusese confiscată de Napoleon. Nici acest papă n-a avut o soartă mai bună. Pentru intențiile sale de a-și reafirma autoritatea, Pius VII a plătit cu 6 ani grei de arest. În timpul revoluțiilor burgheze din 1848, Pius IX este gonit din Roma. Apoi războiul de unificare a Italiei (1848-1871) deposedează Vaticanul de toate teritoriile. Papa însuși se declara „prizonierul din Vatican”. Succesorul său –  Leon XIII – n-a scos un picior din cetățuie, ba chiar s-a gândit să mute scanul pontifical în Austria, de teama amenințărilor revoluționare. Dincolo, în Prusia, Bismarck arestează, între 1873-1875, jumătate din episcopii catolici germani plus sute preoți. Rana părea fără leac. Papalitatea devnise o umbră a trecutului. 

Dar versetul 3 continuă: „…dar rana de moarte fusese vindecată. Și tot pământul se mira după fiară!” 

Europa de după primul război mondial devinise leagănul marilor mișcări de stânga. Comunismul internațional voia „resetarea” ordinii lumii. Mișcările fasciste din Italia, Spania și Germania căutau să le devanseze. În 1922,  prin lovitură de stat, Mussolini preia controlul statului. Pentru a-și consolida puterea fragilă, dictatorul caută sprijinul papei Pius XI, pentru a beneficia de votul catolicilor. Deși pe poziții diferite, ideologia celor doi lideri se intersecta în trei principii comune: autoritarismul, intoleranța oricărei opoziții, și antisemitismul. În 1938, papa va declara: „Dacă ar fi să fie un regim totalitarian, acesta este regimul bisericii, căci omul aparține total bisericii.” (David Kertzer, The Pope and Mussolini: The Secret History of Pius XI and the Rise of Fascism in Europe, 2014). După o serie de concesii reciproce, în 1929, Mussolini și Pius XI semnează celebrul „Concordat de la Lateran”, în care regatul Italiei recunoaște Vaticanul ca stat independent sub suveranitate pontificală și îl despăgubește pentru pierderea statelor papale cu suma de 1 miliard și un sfert de dolari la curs actual, plus o indemnizație anuală regească! Vestea face înconjurul lumii. La 7 iunie 1929, The New York Times publica un articol de primă pagină, cu un titlu profetic: „Rana de moarte este vindecată!” Editorul anticipa, căci vindecarea fiarei abia începea. 

„Şi tot pământul se mira după fiară,” continuă vedenia. Istoria recentă confirmă. După cel de-al 2-lea război mondial, influența politică a suveranului pontif ajunge să fie proeminentă. În 1957, un fost lider comunist scria: „Sfântul Scaun, pe care materialiștii îl disprețuiau ieri ca pe o simplă fosilă a lumii sociale, este astăzi mai înălțat în stima lumii cum n-a mai fost niciodată de pe vremea cruciadelor.” (Hamish Fraser, De la brigăzile internaționale – la uniunile catolice, 1957) Ca renăscut din cenușă, Vaticanului operează misiuni diplomatice în 183 din cele 194 state ale lumii. Iar impactul lui în spatele ușilor închise este incalculabil. Profeția ne spune că influența ei va crește până acolo încât:  

„..au început să se închine fiarei, zicând: „Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea? Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris în cartea vieţii Mielului…” (v. 4-5)

Pentru noi, cei ce trăim vremurile sfârșitului, aceasta va fi întrebarea care va deveni din ce în ce mai presantă: cui te închini, Mielului sau Fiarei?

Fiara din Apocalipsa 13 are un aliat, o altă fiară care o va ajuta la implementarea unei noi ordini. Despre această a doua fiară vom vorbi în episodul următor.

DOCUMENTAR Începutul dominației papalității Ca orice creație umană, instituția papalității a trecut printr-o perioadă semnificativă de gestație care a luat sfârșit odată cu „nașterea” instituției papale, în 538 d.Hr. În acel an s-au suprapus o serie de evenimente cruciale. Odată cu decretul împăratului Constantin cel Mare (321), prin care Biserica romană dobândise dreptul de a deține proprietăți și teritorii, tot mai multe familii aristocratice și lipsite de moștenitori își donau domeniile bisericii. Deja pe vremea lui Silvestru (314 – 335), papa deținea numeroase patrimonii în Italia, Sicilia, insulele Capri, Sardinia și Corsica, Africa de Nord, Asia Mică, chiar și în Asia Centrală, toate sub respectabilele denumiri: „Republica Sfântului Petru”, „Statele pontificale”, sau „Statele bisericii”. Odată însă cu năvălirea triburilor germanice, uzufructul acestora era însușit de invadatorii care, pe deasupra erau și „arieni”, eretici. La începutul secolului 6, trei factori au concurat la statornicirea și recunoașterea incontestabilă a autorității papale: (1). DESFIINȚAREA REGATELOR ARIENE. Împăratul Iustinian (482-565) este cel ce a încercat să reinstaureze ordinea în partea apuseană a imperiului. În 533, sub comanda generalului Belizarie, 18.000 de trupe bizantine, încărcate în 500 vase de transport, au pornit către regatul vandalilor din Africa de Nord. După numai 6 luni, regatul vandal era înfrânt și dispărea de pe harta lumii. La scurt timp, în 536, Belizarie – însoțit de 8.000 de mercenari – pornește împotriva ostrogoților care stăpâneau Italia. După ocuparea Siciliei și cucerirea Neapolelui, Belizarie intră, cu acceptul papei Silveriu, în Roma. În replică, ostrogoții asediază Roma, fără succes. După un an de asediu, în anul 538, Belizarie înfrânge pe asediatori, eliberează Roma plus o parte din Italia, iar regatul ostrogot dispare definitiv. Papa, reintrând de-acum în posesiunile sale întinse, devenea de fapt stăpânul unic al imperiului roman de apus. (2). INVESTIREA PAPEI CU AUTORITATE POLITICĂ DE CEZAR. 538 era anul în care Iustinian anunța public că se retrage din preocupări militare și se dedică teologiei. Spre a sigila hotărârea, el bate o moneda emblematica, cu el – în loc de soldat călare – purtând o cruce în mână. Iustinian, dorind să unifice tendințele divergente ale creștinismului, decretează o serie de legi (în „Codex Juris Civilis”, 534) prin care chestiunile de stat erau asociate cu exigențele religioase. Unind biserica cu statul, Iustinian instituia cezaro-papismul. Suporter al episcopului de Roma, Iustinian interzice prin decret orice altă sectă afară de „secta catolică”. Pe papă îl numește „cap al tuturor sfintelor biserici”, „părinte și patriarh”, garant al ortodoxiei în imperiu; și lansează persecuții contra „ereticilor” pentru a consolida scaunul papal. La rândul său, pontiful se angajează să apere interesele împăratului în apus în toate chestiunile administrative, devenind „Defensor populi”. Curând (546) consulatul cât și senatul își încetează efectiv funcția, papa rămânând unica autoritate în toate problemele, vremelnice și religioase. (3). IMPLICAREA CEZARULUI ÎN NUMIREA PAPILOR Cu 6 luni înainte ca Belizarie să intre în Roma (în decembrie 536), Vigilius, prelat care slujise ca ambasadorul papei, se întorcea din Constantinopol. Cu o parte din cele 310 kg aur primiți de la împărăteasă, îl cumpără pe nou-venitul Belizarie. Învinuindu-l de conspirație cu ostrogoții asediatori, Belizarie îș exilează pe Silveriu și-l pune pe Vigiliu papă în locul lui. Odată încoronat, Vigiliu uită de promisiune. Văzându-se păcălită, Teodora mijlocește pentru rechemarea lui Silveriu. Numai că șiretul Vigiliu îl arestează pe Silveriu când intra în Roma și-l surghiunește pe o insulă pustie. La 20 iunie 538 Silveriu murea de foame. Vigiliu, rămas unic pretendent, primea votul de ascultare din partea clerului catolic, în Roma eliberată de ostrogoți. De-atunci, succesiunea papală, dintr-un eveniment spiritual, a intrat sub patronajul cezarului. Anul 538 marchează astfel începutul dominației papale ca instituție politico-religioasă, coruptă și persecutoare.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here