Pot avea Credință și FĂRĂ să am o Religie? – Biblia pe Înțelesul Tău

COPYRIGHT SPERANTA TV 2021

Pentru început haide să vedem ce înseamnă să ai credință. Chiar dacă pentru majoritatea credința este doar o recunoaștere că Dumnezeu există și ne-a creat, cuvântul credință are în Biblie un înțeles mult mai bogat. De fapt, din aceeași rădăcină, ”cred”, se desprind trei forme esențiale, folosite adesea în Biblie: 1. credință, 2. încredere și 3. credincioșie. Chiar dacă par oarecum sinonime, ele sunt trei forme distincte și complementare, acoperind trei arii diferite ale experienței creștine.

1.Credința este cea care se ocupă de rațiune: cred ca Cineva există, cred că El m-a creat, cred că există un set de realități cerești, chiar dacă sunt nevăzute ochiului meu. Însă Biblia, prin vocea apostolului Iacov zice că această credință este insuficientă: ”Tu crezi că Dumnezeu este unul și bine faci; dar și dracii cred … și se înfioară”. (Iacov 2:19). Cei mai mulți cred că Dumnezeu există, așa cum cred și că regina Angliei sau Președintele Americii există, și atât. Însă apostolul Pavel definește credința adevărată: ”Și credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite” (Evrei 11:1) 

Și aici intră în scenă a doua componentă, 2. încrederea, cea care se ocupă de partea afectivă, relațională. A avea o relație afectivă, de încredere profundă, de iubire cu Dumnezeu este atât de importantă încât Isus o ridică la rangul de poruncă, și nu orice poruncă, ci  cea mai mare poruncă: ” Isus i-a răspuns: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău.” Aceasta este cea dintâi și cea mai mare poruncă” (Mat 22.37-38). Și acolo unde este dragoste se stabilește o relație de încredere: ”Căci în Tine mi se încrede sufletul; la umbra aripilor Tale caut un loc de scăpare” (Psalmi 57.1)  

Iar atunci când crezi și ai încredere în Cel pe care îl iubești intră în funcție a treia componentă a credinței: 3. credincioșia, care are în Biblie sensul de loialitate, de apartenentă, de identificare în scop și acțiune cu Dumnezeu. Apostolul Iacov își continuă pledoaria în același pasaj: ”Vrei dar să înțelegi, om nesocotit, că credința fără fapte este zadarnică. Avraam, părintele nostru, nu a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar? Vezi că credința lucra împreună cu faptele lui, și prin fapte credința a ajuns desăvârșită?” (Iacov 2:20-22). Iacov alege acest pasaj tocmai pentru că în el Avraam dă dovadă de o credință complementată de încredere și loialitate, fiind dispus să sacrifice totul pentru Dumnezeu.

Chiar dacă nu toți suntem supuși unui test atât de extrem ca Avraam, doar acest tip de credință este mântuitoare și cei care nu o experimentează, chiar dacă se declară credincioși, își fură singuri căciula. 

Și dacă avem o astfel de credință la ce ne mai trebuie religia? Religia într-adevăr nu apare explicit în Biblie, ci este un produs derivat, care se naște în mod natural. Cei ce cred aceleași lucruri tind să se adune, iar atunci când ajung să fie suficient de mulți apare nevoia de instituționalizare. Și anume, să-și sistematizeze crezurile fundamentale, să creeze o structură de conducere, coordonare si organizare, să-și stabilească obiectivele, s.a.m.d. Și nu este nimic rău în aceasta. La puțin timp după înălțarea lui Isus, și biserica primară s-a lovit de problema instituționalizării, așa cum vedem în capitolul 7 din Faptele Apostolilor, atunci când sunt aleși cei 7 diaconi, sau în capitolul 15 când liderii Bisericii se adună ca să ia o hotărâre vizavi de obligativitatea circumciziei pentru neamuri. În aceste capitole vedem sistematizarea unor credințe fundamentale, vedem ierarhie, vedem obiective de grup și așa este normal și este după voia lui Dumnezeu.

Problema apare atunci când în ierarhie ajung oameni corupți, și printre învățăturile fundamentale se strecoară crezuri false, ne-biblice, iar biserica își pierde obiectivele curate de la început și începe să-i manipuleze pe oameni. Aceasta este religia de care oamenii încep să se dezică, și pe bună dreptate. De fapt aceasta este istoria religiei creștine: oameni corupți și învățături greșite au deraiat biserica de pe șinele pe care a pus-o Isus, creându-se nevoia de a se produce o reformă, ori prin reformare din interior, ori dacă corupția era generalizată, prin schismă.    

Așa că nu religia în sine este problema, ci derapajele ei. Iar noi toți suntem chemați nu să ne sustragem de la a face parte dintr-o structură instituțională, ci să o găsim pe cea în care Dumnezeu încă ține frâiele și să ajutăm ca să rămână pe calea cea dreaptă pe care Isus a descris-o.